Andrei avea șase ani și, deși toată lumea credea că dragonii sunt înfricoșători, el credea că sunt doar neînțeleși, la fel ca eroii din cărțile lui preferate. Într-o noapte cu furtună puternică, un tunet zdravăn a zguduit geamurile, iar apoi, pe acoperișul casei vecine, a aterizat cu grijă un dragon mic, cât o pisică mare, cu solzi verzi-albăstrui uzi leoarcă de ploaie.
„Îmi pare rău că te-am speriat”, a spus dragonul, cu o voce subțire ca fumul. „M-am rătăcit de peșteră în furtună.”
Andrei a deschis fereastra, deși inima îi bătea repede. „Nu mi-e frică”, a spus el, deși nu era chiar sigur. „Poți intra să te usuci.”
Dragonul, pe nume Fumuriu, s-a strecurat înăuntru, tremurând mai mult de frig decât de furtună. „Peștera mea e dincolo de Dealul cu Ceață”, a spus el, „dar drumul e lung și noaptea e întunecată, iar eu... mi-e cam frică să zbor singur pe furtună.”
Andrei s-a uitat pe fereastră la fulgerele care brăzdau cerul. Și lui îi era puțin frică. Dar apoi și-a amintit ce spunea mereu bunica lui: curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică, ci să faci ce trebuie chiar și atunci când îți este.
„Te conduc eu”, a spus Andrei, luându-și haina de ploaie. „Cel puțin până la marginea pădurii.”
S-au strecurat afară, Andrei mergând repede sub streașină, iar Fumuriu zburând jos, aproape de umărul lui, ca să se ferească de vânt.
Drumul spre Dealul cu Ceață trecea pe lângă un pod vechi de lemn, care scârțâia înfiorător în vânt. Andrei s-a oprit, cu picioarele înțepenite de frică.
„Putem să ne întoarcem”, a șoptit Fumuriu, văzându-i teama.
Dar Andrei a respirat adânc, s-a gândit la bunica lui, și a făcut primul pas pe pod, apoi altul. „Mergem împreună”, a spus el, mai mult pentru el însuși decât pentru dragon.
Au trecut podul chiar înainte ca un fulger să lumineze cerul, iar dincolo de deal, prin ceață, se vedea gura peșterii, luminată cald de înăuntru.
Familia lui Fumuriu l-a întâmpinat cu bucurie și scântei mici de lumină colorată, iar dragonul mare, tatăl lui, i-a mulțumit lui Andrei plecând capul cu respect. „Puțini copii ar fi avut curajul să treacă podul acela pe furtună, în toiul nopții”, a spus el.
Andrei s-a întors acasă ud, dar cu pieptul plin de mândrie caldă. S-a schimbat în pijama uscată și s-a băgat repede sub pătură, ascultând cum furtuna se domolea afară, transformându-se într-o ploaie blândă.
S-a gândit la Fumuriu, în siguranță acum în peștera lui, și la podul pe care crezuse că nu-l poate trece.
Pleoapele i s-au închis încet, iar somnul l-a găsit zâmbind, curajos și liniștit.
Noapte bună, Andrei. Vise cu aripi de dragon.