Luca avea șase ani și visa să fie căpitan de corabie, cu o hartă mare desfășurată pe masă și un ochean adevărat la brâu. Într-o noapte, o corabie mică, făcută parcă din lemn de lună, a ancorat chiar lângă fereastra lui, plutind ușor pe un râu de stele care curgea peste acoperișuri.
Din ea a coborât un pirat mic, cu o pălărie prea mare și un papagal verde pe umăr, care repeta „comoară, comoară” în șoaptă. „Sunt Căpitanul Bărbosu' Mic”, s-a prezentat el, făcând o plecăciune. „Căutăm o comoară, dar harta noastră e ruptă în două.”
Luca a sărit pe corabie, entuziasmat, și a ajutat echipajul să lipească harta cu bandă adezivă găsită într-un sertar din cabina căpitanului. Dar când Căpitanul l-a întrebat cine a rupt-o, Luca, temându-se că va fi certat de tot echipajul, a spus: „Nu știu, poate vântul.”
De fapt, o rupsese el, din greșeală, cu o oră înainte, jucându-se cu ea în camera lui înainte să adoarmă, curios cum se simte hârtia veche sub degete.
Corabia a navigat pe râul de stele spre o insulă mică, luminată doar de lună, unde harta arăta comoara îngropată sub un copac cu trei crengi. Dar, din cauza reparației greșite, care mutase o bucată a hărții cu câțiva centimetri, echipajul a săpat în locul nepotrivit, iar comoara nu era acolo.
„Harta ne-a mințit”, a bombănit un membru al echipajului, ștergându-și fruntea de nisip.
Luca a simțit cum inima îi bate repede, iar obrajii i s-au înroșit. Nu harta mințea, ci el. S-a gândit la cum echipajul căutase degeaba, ore întregi, din cauza secretului lui mic.
„Trebuie să vă spun ceva”, a zis Luca, cu vocea tremurândă, oprindu-se în fața tuturor. „Eu am rupt harta. Am mințit pentru că mi-a fost teamă că mă certați.”
Căpitanul Bărbosu' Mic a rămas tăcut o clipă, apoi a zâmbit sub mustața lui de vată. „Un adevărat pirat nu se teme să spună adevărul, chiar dacă e greu, băiete. Acum putem repara harta corect.”
Împreună, la lumina unui felinar mic, au potrivit bucățile la loc, ghidându-se după marginile hârtiei și după liniile desenate, până când harta a arătat clar locul corect.
Au săpat din nou, la câțiva pași distanță de locul greșit, și de data asta au găsit o cutie mică plină cu scoici lucioase și o piatră care sclipea ca o stea căzută pe pământ. „Comoara adevărată”, a spus Căpitanul, punându-i o mână pe umăr, „e să ai un echipaj sincer, nu o cutie plină.”
Luca s-a întors acasă cu o scoică drept amintire, pe corabia de lemn de lună, plutind lin peste acoperișuri și grădini adormite.
S-a băgat în pat, cu scoica pe noptieră, simțindu-se ușor, ca și cum ar fi lăsat jos un sac greu de pe umeri.
A adormit repede, visând la corăbii, comori și la cât de bine te simți când spui adevărul.
Noapte bună, Luca. Vise pe mări liniștite.