Ioana avea cinci ani și, în fiecare vară, mergea cu bunicul ei să caute animale prin pădurea din spatele casei bunicilor, cu o pălărie de pai prea mare pentru capul ei. Într-o seară cu lumină aurie printre copaci, bunicul i-a arătat o vizuină mică, ascunsă sub rădăcinile unui stejar bătrân și noduros.
„Acolo locuiește o familie de veverițe”, i-a șoptit el. „Dacă stăm liniștiți și așteptăm, poate le vedem.”
Ioana s-a așezat pe o piatră, nerăbdătoare. „Cât trebuie să așteptăm?”
„Atât cât e nevoie”, a zâmbit bunicul. „Pădurea nu se grăbește niciodată.”
Au așteptat câteva minute, dar nimic nu s-a mișcat. Ioana a început să se foiască, gata să plece. Dar bunicul i-a arătat, fără cuvinte, un fluture care se odihnea pe o frunză, apoi un gândac auriu care urca încet pe o tulpină de iarbă.
„Uite câte lucruri vezi când aștepți”, i-a spus el încet. „Dacă te grăbești, le ratezi pe toate.”
Ioana s-a liniștit puțin și a privit mai atent frunzele, umbrele, micile mișcări pe care nu le observase înainte.
Timpul a trecut mai ușor decât credea. A văzut un arici trecând grăbit spre culcuș, apoi doi iepuri jucându-se la marginea poienii. Fiecare dată când simțea că vrea să plece, bunicul îi șoptea: „Mai puțin”.
Deodată, la intrarea vizuinii, a apărut un nasuc mic și mustăți fine. Apoi încă unul. Două veverițe au ieșit, s-au privit una pe alta, apoi au început să se joace, alergând în cercuri pe trunchiul stejarului.
Ioana a rămas nemișcată, cu ochii mari, urmărindu-le cum săreau din creangă în creangă, ca niște mingi mici și pufoase. Nu îndrăznea nici să respire prea tare, ca să nu le sperie.
„Au meritat toată așteptarea”, a șoptit ea bunicului, fericită.
„Așa e cu lucrurile frumoase”, a răspuns el. „Cele mai bune momente nu se grăbesc niciodată să apară. Trebuie doar să le lași timp.”
Veverițele au dispărut înapoi în vizuină, iar pădurea s-a liniștit, învăluită de amurg.
Pe drumul spre casă, ținând mâna bunicului și pălăria de pai în cealaltă mână, Ioana povestea, entuziasmată, despre tot ce văzuse: fluturele, gândacul auriu, iepurii jucăuși, și mai ales veverițele care se jucaseră doar pentru ea, ca într-un mic spectacol al pădurii.
„Mâine vrei să mai așteptăm împreună?”, a întrebat-o bunicul, zâmbind sub mustața lui albă.
„Da”, a spus Ioana, „dar de data asta știu să aștept mai bine, fără să mă foiesc atât.”
Acasă, s-a spălat pe dinți și s-a băgat în pat, obosită de atâta liniște și minunăție. Prin fereastră, luna se ridica încet, fără grabă, la fel cum se ridicase și în seara aceea în pădure, deasupra stejarului bătrân și a vizuinii lui liniștite.
Noapte bună, Ioana. Vise line, fără grabă.