Elena avea cinci ani și visa să învețe să călărească, dar de fiecare dată când mergea la fermă, poneiul cel mic și timid, pe nume Fulg, fugea la celălalt capăt al padocului, cu coama lui albă fluturând în vânt.
„De ce nu vrea să se apropie de mine?”, a întrebat ea, puțin tristă, urmărindu-l cum se ascundea după un stog de fân.
„Fulg a fost speriat cândva de cineva grăbit, înainte să ajungă la noi”, i-a explicat îngrijitoarea fermei. „Are nevoie de timp ca să aibă din nou încredere într-un om.”
Elena ar fi vrut să alerge spre el, să-l îmbrățișeze imediat, așa cum făcea cu toate animalele, dar și-a amintit ce spusese îngrijitoarea. În loc să alerge, s-a așezat încet pe iarbă, la o distanță potrivită, și a scos din buzunar un măr mic, ținându-l în palmă, fără să spună nimic și fără să se uite direct la el.
A așteptat mult timp. Fulg s-a uitat la ea de departe, urechile mișcându-i-se curioase, dar nu s-a apropiat, mulțumindu-se doar să o privească din umbra padocului.
A doua zi, Elena a făcut la fel: s-a așezat la aceeași distanță, cu mărul în palmă, purtând aceleași haine ca să-i fie familiar mirosul. De data asta, Fulg a făcut trei pași spre ea, apoi s-a oprit, nesigur, cu copitele bătând ușor pământul.
„Nu-i nimic”, i-a șoptit Elena, fără să se miște. „Poți să vii când ești gata. Nu te grăbesc.”
A treia zi, Fulg s-a apropiat și mai mult, mirosind aerul din jurul ei cu nările fremătând. A patra zi, a atins botul de mărul din palma ei, tremurând ușor, dar fără să fugă de data asta.
Elena nu s-a grăbit niciodată, oricât de mult și-ar fi dorit să meargă mai repede. În fiecare zi venea, se așeza, aștepta, fără să ceară nimic în plus. Încet, zi după zi, Fulg a început să vină singur spre ea de cum o vedea intrând pe poartă, nechezând ușor în semn de salut.
Într-o după-amiază însorită, poneiul și-a lăsat capul pe umărul ei, iar Elena l-a mângâiat pe frunte, simțind cum inima îi bate de fericire, ca și cum ar fi câștigat cea mai frumoasă cursă.
„Ai avut răbdare cu el, mai multă decât mulți adulți ar avea”, a spus îngrijitoarea, zâmbind. „Asta a construit încrederea, mai bine decât orice grabă.”
În seara aceea, obosită dar fericită, Elena i-a povestit mamei ei tot, de la primul măr refuzat până la fruntea caldă a lui Fulg pe umărul ei, fără să sară nicio zi din poveste.
„Cred că unele lucruri bune au nevoie de timp ca să crească”, a spus ea, căscând, cu ochii pe jumătate închiși.
S-a băgat în pat, gândindu-se la poneiul ei nou-prieten, la felul lui de a merge, la mirosul lui de iarbă și fân proaspăt.
A adormit repede, visând la câmpuri verzi și la un ponei mic care, în sfârșit, nu mai fugea.
Noapte bună, Elena. Vise line ca un galop domol.