Ana avea cinci ani și o scoică roz pe care o ținea mereu în buzunar, norocul ei de fiecare zi. Într-o seară liniștită, la malul mării unde erau în vacanță cu familia, a văzut ceva strălucind în valurile mici de lângă țărm.
Era un pui de delfin, cu pielea argintie și lucioasă, care se zbătea încet lângă mal, prea obosit ca să mai înoate departe, cu botul aproape ieșit din apă.
„Ajutor”, a scos delfinul un sunet blând, aproape ca un cântec trist. „M-am rătăcit de familia mea și mi-e foame de mult timp.”
Ana a alergat la coșul cu merinde al familiei, dar nu avea pește, doar un sendviș și niște fructe pentru gustare. S-a gândit repede, cu inima bătându-i tare. Ținea în celălalt buzunar câteva biscuiți pentru rațele de la lacul din parc.
„Nu știu dacă îți plac biscuiții”, i-a spus ea delfinului, îngenunchind lângă apă, „dar îți dau tot ce am, chiar dacă nu e mult.”
A împărțit tot ce avea, bucată cu bucată, fărâmițându-le mărunt, iar delfinul a mâncat recunoscător, prinzând puțină putere cu fiecare înghițitură.
„Mulțumesc”, a spus delfinul, cu vocea puțin mai puternică acum. „Mă cheamă Bulă. Familia mea e undeva dincolo de stânca aceea mare, dar sunt prea obosit să înot atât de departe singur.”
Ana a intrat cu picioarele în apa mică de la mal, deși nu-i plăcea apa rece de seară, și a înotat încet alături de Bulă, ținându-l ușor cu o mână, arătându-i drumul cu cealaltă, cât putea ea de sigur.
Valurile îi împingeau amândoi, pas cu pas, spre stânca mare, iar cerul se colora încet în portocaliu deasupra lor.
Când au ajuns aproape de stâncă, au auzit un cor de sunete vesele și piuituri: familia lui Bulă, care îl căuta de ore întregi, îngrijorată. Mama delfin s-a apropiat repede, lipindu-se de el cu bucurie și dându-i ocol de mai multe ori.
„Ai împărțit cu mine tot ce aveai, chiar dacă era puțin”, i-a spus Bulă Anei înainte să plece alături de familia lui. „Asta m-a ajutat mai mult decât crezi.”
Ana a simțit cum inima i se umple de căldură, mai mult decât dacă ar fi păstrat biscuiții doar pentru ea, ținându-i strâns în buzunar toată ziua.
S-a întors la mal, udă și obosită, dar fericită, cu picioarele pline de nisip fin. În buzunar, scoica ei roz de noroc era încă acolo, alături de un fir de nisip auriu pe care i-l dăduse Bulă drept mulțumire.
Seara, în cortul de pe plajă, Ana asculta valurile legănându-se ca o mare respirație liniștită și se gândea la familia de delfini înotând acum liniștită sub lună, undeva dincolo de stâncă.
A strâns scoica în palmă și a zâmbit în somn, visând la ape calde și la cât de frumos e să împarți, chiar și atunci când ai puțin de dat.
Noapte bună, Ana. Vise line ca valurile.