Sofia avea patru ani și credea cu toată inima în unicorni, deși nimeni nu îi mai văzuse vreodată. În fiecare seară desena unul nou pe caietul ei: alb, cu coama curcubeu și un corn auriu care sclipea.
Într-o noapte, o lumină blândă a intrat pe fereastră. Pe pervaz stătea un unicorn adevărat, mic cât un ponei, dar cornul lui, în loc să strălucească, era mat și cenușiu.
„Bună, Sofia”, a spus unicornul cu o voce ca un clopoțel trist. „Mă cheamă Stelu. Cornul meu și-a pierdut lumina și nu știu de ce.”
Sofia s-a apropiat încet și l-a mângâiat pe bot. „Poate dacă îmi spui ce s-a întâmplat azi, aflăm împreună”, a zis ea.
Stelu a povestit: în pădure, un arici mic s-a rătăcit de familia lui și plângea lângă un tufiș. Stelu era grăbit să ajungă acasă înainte de apusul lunii și a trecut pe lângă el fără să se oprească.
„Nu m-am oprit să-l ajut”, a șoptit Stelu, coborând capul. „Și de atunci cornul meu nu mai strălucește.”
„Cornurile de unicorn se hrănesc din bunătate”, a spus Sofia, care aflase asta din toate poveștile ei desenate. „Poate mai putem repara ce s-a întâmplat.”
S-au strecurat amândoi pe fereastră, Sofia în papuci de iepuraș, și au pornit spre pădurea de la capătul străzii, luminați doar de razele lunii pe coama lui Stelu.
Au găsit ariciul chiar unde îl lăsase Stelu, tremurând sub tufiș, dar încă acolo.
Sofia a luat ariciul cu grijă în palme, l-a încălzit cu suflarea ei și i-a vorbit încet, în timp ce Stelu l-a condus, pas cu pas, spre casa lui, urmând mirosul de frunze proaspete pe care ariciul îl recunoștea.
Când l-au lăsat teafăr la ușa vizuinii, mama arici l-a îmbrățișat plângând de bucurie.
Deodată, cornul lui Stelu a licărit. O singură scânteie aurie, apoi alta, până când a strălucit din nou, mai puternic decât înainte.
„Simt din nou lumina”, a spus Stelu, cu ochii sclipind.
Stelu a dus-o pe Sofia acasă, plutind ușor deasupra ierbii, iar cornul lui lumina drumul ca un felinar blând.
„Mulțumesc că m-ai ajutat să-mi amintesc”, a spus el, atingând-o ușor pe frunte cu vârful cornului. „Bunătatea nu se pierde niciodată de tot. Doar trebuie să ne oprim la timp.”
Sofia s-a urcat în pat, cu inima caldă și obosită. Prin fereastră, l-a văzut pe Stelu îndepărtându-se în noapte, ca o stea căzătoare care se întorcea acasă.
A închis ochii, visând la unicorni, arici mici și la toate cornurile care strălucesc atunci când cineva se oprește să ajute.
Noapte bună, Sofia. Vise pline de lumină.