Bianca avea trei ani și, la ferma bunicilor, avea grijă cu multă mândrie de o găleată galbenă, ciobită puțin pe margine, plină cu boabe de porumb pentru găini. „Boabele mele”, spunea ea de fiecare dată, ținând găleata strâns la piept, de parcă ar fi fost o comoară.
Într-o dimineață cu soare blând, un mieluț mic și flămând a venit lângă gard, behăind încetișor spre găleata ei, cu urechile lăsate și ochii mari și triști.
Bianca a strâns găleata la piept. „Sunt boabele mele, pentru găinile mele”, a spus ea, puțin speriată că nu va mai avea destule pentru toată curtea.
Dar mieluțul a continuat să behăie trist, iar Bianca a văzut că era foarte slăbuț, cu coastele ușor vizibile prin lâna moale și murdară de noroi.
Bunica, care tocmai ieșea din grajd cu o furcă de fân, i-a spus încet: „Mieluțul ăsta n-a mai mâncat de dimineață, s-a rătăcit azi-noapte de turmă. Poate ai putea împărți puțin cu el.”
Bianca s-a uitat în găleată, gânditoare. Erau multe boabe, mai multe decât credea. A luat o mână și i-a dat-o mieluțului, care le-a mâncat cu poftă direct din palma ei micuță, gâdilând-o cu botul lui moale. Apoi a mai luat o mână pentru găini, apoi din nou pentru mieluț, apoi iar pentru găini, ca într-un joc.
Spre surprinderea ei, găleata nu s-a golit mai repede decât de obicei, iar acum aveau amândoi, mieluțul și găinile, burți pline și fericite.
„Uite, tot mai am destul”, a spus ea, mirată, uitându-se în fundul găleții unde mai rămăseseră câteva boabe aurii.
Mieluțul s-a apropiat de ea și s-a frecat de piciorul ei, mulțumit, iar coada lui micuță se mișca repede dintr-o parte în alta. Bianca a râs, gâdilată de lâna lui moale și caldă. Găinile ciuguleau vesel în jurul ei, iar bunica o privea zâmbind de la portiță, sprijinită în furcă.
„Când împarți, de multe ori rămâne loc pentru toată lumea”, i-a spus bunica, apropiindu-se. „Chiar și pentru cei care nu te-ai gândit că au nevoie.”
Bianca a mai împărțit o mână de boabe, de data asta unei rațe curioase care trecuse pe acolo mișcând din codiță, și apoi câteva firimituri unei capre bătrâne care privea peste gard, gata să behăie și ea de poftă.
Seara, în casa bunicilor, Bianca a adormit repede, obosită de atâta alergat prin curte, cu mirosul de fân și paie încă în părul ei. În vis, a văzut toate animalele fermei, mielul, găinile, rața și chiar capra bătrână, mâncând vesele din aceeași găleată galbenă, care nu se golea niciodată, oricât ar fi împărțit din ea.
Bunica a sărutat-o pe frunte și a stins lumina încet, iar afară, animalele fermei dormeau liniștite în șopron, înghesuite unele în altele, cu burțile pline datorită unei fetițe mici cu inimă mare.
Noapte bună, Bianca. Vise pline de lână moale și boabe de porumb.