Mihai avea patru ani și o grădină mică, doar a lui, într-un colț al curții, unde crescuse flori de toate culorile cu ajutorul mamei lui: zinii portocalii, trandafirași roz și câteva fire de lavandă cu miros dulce-amărui. Într-o după-amiază cu soare blând, a găsit un fluture cu o aripă ruptă, zăcând lângă floarea lui preferată, o zinie portocalie mare cât o farfurioară.
„Nu mai poate zbura”, a spus el, îngrijorat, ținând fluturele cu grijă în palme, simțind cum aripioarele lui subțiri tremurau ușor.
Mama lui i-a arătat cum să facă un mic adăpost dintr-o cutiuță de carton, căptușită cu flori proaspete și puțină apă cu zahăr pentru fluture. „Trebuie doar să-l ținem în siguranță până i se vindecă aripa”, a spus ea. „Dar nu putem ști sigur cât va dura.”
În fiecare zi, dimineața și seara, Mihai venea în grădină, vorbea încet cu fluturele, îi punea flori proaspete și îl privea cu grijă, fără să-l grăbească să zboare, chiar dacă uneori își dorea să-l vadă zburând chiar în ziua aceea.
Zilele au trecut, una după alta, iar fluturele, pe care Mihai îl numise Petală, a început să-și miște aripa ruptă tot mai mult, tot mai sigur. Mihai îi povestea despre grădina lui, despre albinele grase care veneau în vizită, despre norii pufoși care treceau pe cer, despre melcul lent care traversa aleea de pietricele.
Uneori, Mihai se întreba dacă Petală va zbura vreodată din nou, dar nu a încetat să aibă grijă de el.
„Sper să te faci bine curând”, îi spunea el în fiecare seară, înainte să intre în casă, atingându-i ușor aripa sănătoasă cu vârful degetului.
Într-o dimineață însorită, Petală și-a desfăcut amândouă aripile și a zburat, ezitant la început, apoi tot mai sigur, în jurul zinie portocalii. Mihai a bătut din palme, fericit, cu ochii strălucind, aproape fără să îndrăznească să respire.
„Ai avut grijă de el fără să ceri nimic în schimb”, i-a spus mama lui, îmbrățișându-l. „Așa arată bunătatea adevărată.”
Petală a zburat de câteva ori în jurul capului lui Mihai, ca și cum i-ar fi mulțumit, apoi s-a înălțat peste gard, spre grădina vecinilor, unde alte flori îl așteptau.
Seara, Mihai s-a așezat pe pervaz, privind grădina lui în amurg, unde florile se legănau ușor în vânt, iar zinia portocalie părea și mai strălucitoare în lumina care se stingea. S-a gândit la Petală, zburând liber acum, undeva sub cerul care se întuneca încet.
„Cred că mi-a plăcut mai mult să am grijă de el decât să-l țin doar pentru mine”, i-a spus el mamei, căscând.
S-a băgat în pat, cu mirosul de flori încă în nas, și a adormit repede, visând la aripi colorate și grădini fără sfârșit.
Noapte bună, Mihai. Vise ușoare ca zborul unui fluture.