Matei avea cinci ani și o inimă plină de dinozauri. Preferatul lui era brahiozaurul, uriașul blând cu gâtul foarte lung, care mânca frunze din vârful celor mai înalți copaci.
Într-o seară, chiar când Matei închidea ochii, a auzit un sunet ciudat, ca niște pași mari și rari. S-a uitat pe fereastră și nu i-a venit să creadă. În curtea lui era un brahiozaur adevărat, cu pielea verde ca mușchiul și ochi calzi și strălucitori.
„Bună, Matei", a spus dinozaurul cu o voce joasă și liniștită. „Mă cheamă Bruno. Am nevoie de ajutorul tău."
Matei și-a pus papucii și a ieșit în curte. Bruno și-a coborât gâtul lung, lung, lung, până când capul lui a ajuns lângă Matei.
„Prietena mea mică, un pui de brahiozaur, a adormit în peștera din pădure", a explicat Bruno. „Peștera e foarte întunecată și eu sunt prea mare ca să intru. Mă ajuți să o găsim?"
Matei s-a uitat spre pădure. Era întuneric. A simțit fluturi în burtică.
„E în regulă să-ți fie puțin frică", a spus Bruno blând. „Și mie mi se întâmplă uneori. Dar putem merge împreună, pas cu pas."
Matei s-a urcat pe spinarea lui Bruno și au mers sub stele. Pădurea noaptea era altfel. Copacii păreau mai înalți, iar umbrele dansau.
Când au ajuns la peșteră, Matei a coborât încet. Intrarea era mică și neagră ca cerneala.
A respirat adânc, o dată, de două ori. Picioarele îi tremurau puțin, dar au făcut un pas. Apoi încă unul.
„Merg cu tine în inima mea", a șoptit Bruno de afară.
Matei a intrat în peșteră, încetișor, atingând peretele răcoros cu mâna.
Înăuntru, Matei a auzit un sunetuleț. Era ca un sforăit mic și dulce.
„Alo?", a strigat Matei cu voce blândă.
Și acolo era, făcută ghem, puiul de brahiozaur, adormit pe un morman de frunze. Era mititel, cât un câine mare, cu pete verzi.
Matei l-a mângâiat pe cap cu grijă. „Trezește-te, micuțule. Prietenul tău Bruno te caută."
Puiul a deschis ochii, a căscat și l-a urmat pe Matei spre ieșire, mergând lipit de el.
Când au ieșit, Bruno a scos un sunet fericit, ca o trompetă blândă. „Ai reușit, Matei! Ai intrat chiar dacă ți-a fost frică. Așa fac curajoșii."
Matei a zâmbit. Fluturii din burtică nu mai erau.
Bruno l-a dus pe Matei acasă, mergând încet sub lună. Puiul mergea alături, pe jumătate adormit, sprijinindu-și căpșorul de piciorul lui Bruno.
„Mulțumesc, prietene curajos", a spus Bruno, și cu gâtul lui lung l-a ajutat pe Matei să intre pe fereastră, direct în pătuțul lui cald.
Matei s-a ghemuit sub pătură. Afară, a auzit pașii mari și moi ai lui Bruno îndepărtându-se, buf, buf, buf, tot mai departe, tot mai încet.
Pleoapele lui Matei s-au făcut grele. S-a gândit la peștera întunecată și la felul în care picioarele lui făcuseră acel prim pas.
A căscat, lung și dulce, așa cum cască brahiozaurii.
Și în timp ce stelele străluceau liniștite deasupra ferestrei lui, Matei a adormit, visând la gâturi lungi, frunze verzi și un pui de dinozaur care sforăia încetișor, încetișor, încetișor.
Noapte bună, Matei. Vise plăcute cu uriași blânzi.