Ștefan avea șase ani și îi plăcea să construiască roboței din cutii de carton, cu bolțuri de plastic și fire colorate rămase de la jucării vechi, dar de fiecare dată când unul îi ieșea strâmb, îl arunca supărat în cutia cu resturi. „Nu-mi iese niciodată bine”, bombănea el, trântind foarfeca pe masă.
Într-o seară, unul dintre roboții lui de carton, pe nume Ținuță-Strâmbă, a prins viață pe noptieră, cu o roată mai mare decât cealaltă și o antenă îndoită.
„De ce ești supărat pe mine?”, a întrebat robotul, cu voce metalică și blândă. „Eu cred că sunt destul de grozav, chiar dacă sunt strâmb.”
Ștefan a rămas cu gura căscată. „Dar... nu ești construit corect. Ai o roată prea mare.”
„Așa e”, a răspuns robotul, rostogolindu-se ușor, legănat. „Dar tocmai de-aia mă mișc altfel decât ceilalți roboți. Uite.” Și s-a rostogolit într-un cerc vesel, ca un dans strâmb dar plin de energie.
Ștefan a început să râdă, fără să vrea.
„Toate greșelile tale m-au făcut pe mine”, a continuat Ținuță-Strâmbă. „Fără roata mare, n-aș ști să mă rotesc așa. Fără antena îndoită, n-aș putea prinde semnale de la roboții din curtea vecină, uite, chiar acum le aud cântând.”
Ștefan a ascultat și el, și, într-adevăr, un sunet subțire, ca un cântecel electronic, venea de undeva de departe.
„N-am știut niciodată că greșelile pot face ceva bun”, a spus Ștefan, gânditor.
„Toți roboții buni au fost construiți din încercări”, a spus Ținuță-Strâmbă. „Primul robot din lume probabil s-a stricat de o sută de ori înainte să meargă bine. Important e să nu arunci ce ai construit doar pentru că nu e perfect.”
Ștefan s-a gândit la toți roboții de carton pe care îi aruncase la gunoi în ultimele săptămâni, unul câte unul, fără să le dea nicio șansă. Poate ar fi trebuit să-i păstreze, să vadă ce puteau face, strâmbi cum erau, în loc să-i judece din prima privire.
„Mâine construiesc din nou”, a decis el, „și de data asta păstrez tot ce iese, chiar dacă e strâmb sau are o roată prea mare.”
Ținuță-Strâmbă s-a rostogolit ușor pe noptieră, mulțumit. „Așa mai vii de vorbă cu mine. Acum, hai la culcare, chiar și roboții obosiți au nevoie de o repriză de odihnă, ca să se recalibreze.”
Ștefan a zâmbit și s-a băgat sub pătură, iar robotul de carton s-a oprit lângă lampă, cu lumina lui micuță pâlpâind ca o stea.
S-a gândit la toate lucrurile pe care le va construi mâine, strâmbe și minunate, fără să se mai supere pe ele.
Pleoapele i s-au închis, iar somnul a venit ușor, ca un motoraș care se oprește lin.
Noapte bună, Ștefan. Vise pline de roți strâmbe și antene fericite.